pentru a putea sa alegi.. pentru ca un copil sa dezvolte resursele interioare necesare desfășurării procesului alegerii conștiente între două sau mai multe opțiuni, proces esențial funcționării adulte și a cărui disfuncție creează atât de multe probleme care aduc oamenii în terapie (sau în tribunal.. sau la spital) este nevoie ca, înainte de toate, acel copil să aibă experiența de fi fost el însuși ales de către părinte sau de un substitut de părinte.
pentru ca să putem alege, este nevoie să fi fost la un moment dat aleși de un altul
a fi ales de către părinte creează plăcere în copil. copilul trăiește o plăcere a cărei sursă (actul alegerii decis de părinte) nu este în controlul său. acest lucru poate crea panică.. dacă nu se mai repetă? dacă nu voi mai simți niciodată acel sentiment plăcut?
în final, dacă părintele alege copilul suficient de des și suficient de constant, copilul învață să tolereze tensiunea așteptării și lipsa controlului asupra sursei plăcerii. apoi, învață să facă același lucru el însuși.. să aleagă pe un altul, pentru plăcerea sa și a celuilalt.. astfel se nasc relațiile de mutualitate.
în absența experienței de a fi ales sau, mai bine zis, in cazul unui deficit de alegere (din partea părintelui) copilul va căuta mijloace de a manipula părintele în a-l alege.. încearcă să controleze sursa plăcerii! putem să ne gândim la droguri, prostituție, violența din cuplu, gelozie ca moduri de a controla sursa plăcerii și a forța ceva ce nu se oferă gratuit.
absența totală a alegerii copilului de către părinte, abandonul, alungarea, izgonirea, izolarea copilului pot, cred, să ducă la o incapacitate a viitorului adult de a trăi plăcerea. el o va evita sau o va trăi “încremenit” de frică.
dar ce înseamnă de fapt că părintele alege copilul? uneori părintele continuă să facă lucruri adulte în prezența copilului.. sau povestește copilului evenimente din viața sa adultă.. sau ascultă copilul din poziția de adult, dându-i sfaturi sau făcând comentarii. acestea NU sunt o alegere veritabilă.
a alege copilul înseamnă a pătrunde în lumea lui.. “a te coborî la nivelul lui” ca să folosim o expresie vulgară… indiferent cât “timp de calitate” petrece părintele cu copilul său (pentru a folosi o altă expresie vulgară), sentimentul de a fi ales va fi trăit doar atunci când cei doi se întâlnesc pe tărâmul lui “ce-ar fi dacă”
această întâlnire este un efort și o muncă atât pentru copil cât și pentru părinte.
pentru primul, presupune tolerarea unui intrus cu puteri mult mai mari decât ale sale.. părintele intrat în lumea copilului este transformat în vrăjitor, zână, zmeu sau balaur.. copilul devine un prâslea, un făt frumos, o scufiță sau o degețică. relațiile între aceste personaje nu sunt mereu cordiale, există o tensiune, un pericol, dar și atracție și promisiunea obținerii a ceva prețios (merele de aur, jumătate de împărăție, eliberarea de o vrajă).
pentru părinte, întâlnirea cu copilul pe tărâmul mental al acestuia face apel la capacitatea părintelui de a se juca, de a și imagina, de a se deconecta de propriile gânduri și urgențe.. în final, de a regresa. un părinte cu un trecut traumatic va evita regresia!
copilul mic și foarte mic trăiește într-o lume cvasi-psihotică (un dicton atribuit psihanaliștilor relațiilor de obiect afirmă că ne naștem psihotici, devenim depresivi și apoi murim).. pentru copil, obiectele imaginare au consistența obiectelor reale.. ce diferență față de mintea adutului pentru care realitatea se oprește la ceea ce simțurile pot explora!
din interacțiunea părinte-copil pe tărâmul lui “ce-ar fi dacă” ambii au de câștigat – copilul își construiește relația cu realitatea și începe să facă diferența între real și imaginar.. iar părintele beneficiază dez-înțepenindu-se din realitatea atotputernică, câștigă un plus de mobilitate pentru propriile căi neuronale rigidizate de aceleași mecanisme de funcționare adultă, își întărește “mușchiul” imaginației sleit de funcționarea zilnică în real.
***
în această dinamică între adult și copil, între realitate și imaginație, asistăm la o influență nouă care perturbă evoluția celor două seturi de actori – internetul! pe de o parte, copilul este expus foarte devreme unui aport de hiper-realitate care îl extrage brutal și precoce din universul său imaginar – pornografia, filmulețele de pe tik-tok și facebook îl supun pe copil unei abundențe de realitate. este totuși o realitate ne-reală, pentru că ea nu este direct accesibilă copilului, este doar consumată de acesta. de aici senzația de nesatisfăcător. este o realitate care deși hiper-reală, nu satură copilul. (aș adăuga aici că nu doar internetul construiește această hiper-realitate – locurile de joacă pentru copii au devenit extrem de “intense” nemailăsând loc imaginației.. filmele de animație 3D sunt iarăși copleșitoare pentru simțuri, ocupând spațiul liber rezervat până de curând imaginației copilului). Pe de altă parte, adulții, cufundați și ei în consumul fără măsură de internet, au parte de fenomenul invers – pentru ei, ceea ce văd pe ecran este un produs al imaginației – poze, filme, seriale, meme, totul servește pentru a-l scoate pe adult din realitate și a-i servi vise.
se produce astfel o stare de uriașă confuzie.. copilul devine conectat la Real în timp ce adultul se ancorează în Imaginar (îmi aduc aminte de cazul unui copil care a murit de foame în timp ce părinții jucau un joc video în care aveau grijă de un copil virtual).. Realul și Imaginarul nu mai sunt teritorii definite clar.. adesea cade în sarcina copilului să-și aducă părintele în Real, într-o inversare de roluri ciudată și cu consecințe pe care abia acum începem să le calculăm.. abundența de teorii ale conspirației, refuzul științei, neîncrederea absolută în autorități, poziționările paranoide care au devenit ubicue în discursurile publice, de la barul de cartier la tribuna parlamentelor sunt simptome ale faptului că lumea adulților este contaminată de Imaginar.
intrăm într-o (minunată?) lume nouă de adulți-copii și de copii-adulți! sau în cuvintele unui comic scoțian – “pe vremea mea, adolescenții se ascundeau de părinți ca să consume droguri, astăzi părinții se ascund de copiii lor adolescenți ca să consume droguri!“
în final, ca să mă întorc la problema alegerii, este nevoie să facem o alegere conștientă.. o alegere între Realitate și Fantasmă.. între “ce este” și “ce-ar fi dacă”. este alegerea pe care o face orice dependent când decide să oprească consumul de drog.
pentru că, de fapt, dependentul care alege să nu mai consume este (doar) un adult care alege Realitatea.