www.ehriscu.ro

pentru a putea sa alegi.. pentru ca un copil sa dezvolte resursele interioare necesare desfășurării procesului alegerii conștiente între două sau mai multe opțiuni, proces esențial funcționării adulte și a cărui disfuncție creează atât de multe probleme care aduc oamenii în terapie (sau în tribunal.. sau la spital) este nevoie ca, înainte de toate, acel copil să aibă experiența de fi fost el însuși ales de către părinte sau de un substitut de părinte.

pentru ca să putem alege, este nevoie să fi fost la un moment dat aleși de un altul

a fi ales de către părinte creează plăcere în copil. copilul trăiește o plăcere a cărei sursă (actul alegerii decis de părinte) nu este în controlul său. acest lucru poate crea panică.. dacă nu se mai repetă? dacă nu voi mai simți niciodată acel sentiment plăcut?

în final, dacă părintele alege copilul suficient de des și suficient de constant, copilul învață să tolereze tensiunea așteptării și lipsa controlului asupra sursei plăcerii. apoi, învață să facă același lucru el însuși.. să aleagă pe un altul, pentru plăcerea sa și a celuilalt.. astfel se nasc relațiile de mutualitate.

în absența experienței de a fi ales sau, mai bine zis, in cazul unui deficit de alegere (din partea părintelui) copilul va căuta mijloace de a manipula părintele în a-l alege.. încearcă să controleze sursa plăcerii! putem să ne gândim la droguri, prostituție, violența din cuplu, gelozie ca moduri de a controla sursa plăcerii și a forța ceva ce nu se oferă gratuit.

absența totală a alegerii copilului de către părinte, abandonul, alungarea, izgonirea, izolarea copilului pot, cred, să ducă la o incapacitate a viitorului adult de a trăi plăcerea. el o va evita sau o va trăi “încremenit” de frică.

dar ce înseamnă de fapt că părintele alege copilul? uneori părintele continuă să facă lucruri adulte în prezența copilului.. sau povestește copilului evenimente din viața sa adultă.. sau ascultă copilul din poziția de adult, dându-i sfaturi sau făcând comentarii. acestea NU sunt o alegere veritabilă.

a alege copilul înseamnă a pătrunde în lumea lui.. “a te coborî la nivelul lui” ca să folosim o expresie vulgară… indiferent cât “timp de calitate” petrece părintele cu copilul său (pentru a folosi o altă expresie vulgară), sentimentul de a fi ales va fi trăit doar atunci când cei doi se întâlnesc pe tărâmul lui “ce-ar fi dacă”

această întâlnire este un efort și o muncă atât pentru copil cât și pentru părinte.

pentru primul, presupune tolerarea unui intrus cu puteri mult mai mari decât ale sale.. părintele intrat în lumea copilului este transformat în vrăjitor, zână, zmeu sau balaur.. copilul devine un prâslea, un făt frumos, o scufiță sau o degețică. relațiile între aceste personaje nu sunt mereu cordiale, există o tensiune, un pericol, dar și atracție și promisiunea obținerii a ceva prețios (merele de aur, jumătate de împărăție, eliberarea de o vrajă).

pentru părinte, întâlnirea cu copilul pe tărâmul mental al acestuia face apel la capacitatea părintelui de a se juca, de a și imagina, de a se deconecta de propriile gânduri și urgențe.. în final, de a regresa. un părinte cu un trecut traumatic va evita regresia!

copilul mic și foarte mic trăiește într-o lume cvasi-psihotică (un dicton atribuit psihanaliștilor relațiilor de obiect afirmă că ne naștem psihotici, devenim depresivi și apoi murim).. pentru copil, obiectele imaginare au consistența obiectelor reale.. ce diferență față de mintea adutului pentru care realitatea se oprește la ceea ce simțurile pot explora!

din interacțiunea părinte-copil pe tărâmul lui “ce-ar fi dacă” ambii au de câștigat – copilul își construiește relația cu realitatea și începe să facă diferența între real și imaginar.. iar părintele beneficiază dez-înțepenindu-se din realitatea atotputernică, câștigă un plus de mobilitate pentru propriile căi neuronale rigidizate de aceleași mecanisme de funcționare adultă, își întărește “mușchiul” imaginației sleit de funcționarea zilnică în real.

***

în această dinamică între adult și copil, între realitate și imaginație, asistăm la o influență nouă care perturbă evoluția celor două seturi de actori – internetul! pe de o parte, copilul este expus foarte devreme unui aport de hiper-realitate care îl extrage brutal și precoce din universul său imaginar – pornografia, filmulețele de pe tik-tok și facebook îl supun pe copil unei abundențe de realitate. este totuși o realitate ne-reală, pentru că ea nu este direct accesibilă copilului, este doar consumată de acesta. de aici senzația de nesatisfăcător. este o realitate care deși hiper-reală, nu satură copilul. (aș adăuga aici că nu doar internetul construiește această hiper-realitate – locurile de joacă pentru copii au devenit extrem de “intense” nemailăsând loc imaginației.. filmele de animație 3D sunt iarăși copleșitoare pentru simțuri, ocupând spațiul liber rezervat până de curând imaginației copilului). Pe de altă parte, adulții, cufundați și ei în consumul fără măsură de internet, au parte de fenomenul invers – pentru ei, ceea ce văd pe ecran este un produs al imaginației – poze, filme, seriale, meme, totul servește pentru a-l scoate pe adult din realitate și a-i servi vise.

se produce astfel o stare de uriașă confuzie.. copilul devine conectat la Real în timp ce adultul se ancorează în Imaginar (îmi aduc aminte de cazul unui copil care a murit de foame în timp ce părinții jucau un joc video în care aveau grijă de un copil virtual).. Realul și Imaginarul nu mai sunt teritorii definite clar.. adesea cade în sarcina copilului să-și aducă părintele în Real, într-o inversare de roluri ciudată și cu consecințe pe care abia acum începem să le calculăm.. abundența de teorii ale conspirației, refuzul științei, neîncrederea absolută în autorități, poziționările paranoide care au devenit ubicue în discursurile publice, de la barul de cartier la tribuna parlamentelor sunt simptome ale faptului că lumea adulților este contaminată de Imaginar.

intrăm într-o (minunată?) lume nouă de adulți-copii și de copii-adulți! sau în cuvintele unui comic scoțian – “pe vremea mea, adolescenții se ascundeau de părinți ca să consume droguri, astăzi părinții se ascund de copiii lor adolescenți ca să consume droguri!“

în final, ca să mă întorc la problema alegerii, este nevoie să facem o alegere conștientă.. o alegere între Realitate și Fantasmă.. între “ce este” și “ce-ar fi dacă”. este alegerea pe care o face orice dependent când decide să oprească consumul de drog.

pentru că, de fapt, dependentul care alege să nu mai consume este (doar) un adult care alege Realitatea.

“arunc” aici, spre aducere aminte si prevenirea pierderii, notitele luate la prezentarea “The relational montage of Eating Disorders. An Interpersonal Approach to Treatment” tinuta de prof. Jean Petrucelli, pe 26 iunie.

persoanele cu tulburări alimentare deseori au avut și tulburări de învățare la vârstă mică

simptomatologia în schimbare (de la anorexie la bulimie, de la bulimie cu vărsătură, la bulimie fără) este un semn de prognostic bun, există o mișcare, există viață

bărbații cu probleme alimentare sunt din ce în ce mai mulți, deoarece din ce în ce mai des bărbații se găsesc în contact cu partea lor “feminină”, cu emoțiile care îi copleșesc și comportamentul alimentar este o formă de a face ceva

“care este întrebarea din spatele întrebării..?”

“respond, don t react!.. răspuns, nu reacție!”

dependențele sunt o soluție “veselă” la o problemă de viață (a happy solution to a problem in living)

corpul articulează ceea ce este de nearticulat în cuvinte

provocarea vărsăturii – a scăpa de ceva care nu este parte din corp, este străin de corp

a înțelege simptomul, a nu te grăbi cu tratamentul! care face simptomul să dispară

întrebare pentru un copil: cum se simte în corp, atunci când mănânci o mâncare bună?

corpul este locul de unde experimentăm lumea moment de moment, nu o dorință de atins la un moment dat în viitor

dialog: – Do I look fat? – I am not playing that game!

prințesele (Disney) nu fac niciodată contact vizual.. persoanele cu tulburări alimentare au probleme de apropiere și conectare cu celălalt

principala trăsătură a persoanelor cu anorexie – TIMIDITATEA

tu ce fel de copil ai fost?

anorecticul dispare pentru a se face văzut

cum a murit Amy Winehouse (nu s-au găsit droguri la examenul post-mortem) – a băut 2 litri de vodcă, uitându-se pe youtube la videoclipuri cu ea însăși!

din texte mai vechi..

17 noiembrie, 2009

sambata seara am evitat in ultimul moment sa ajung intr-un club cu mercedes-uri la poarta. nu am nimic cu ele, doar ca nu ma simteam foarte glam atunci. si am hotarat sa o iau incet spre casa. pe jos.

si cum mergeam, noaptea tarziu.. in zona de case dintre Culmea Veche si Hristo Botev.. aud “try (a little bit harder)” al lui Joplin venind dintr-o casa care parea a fi un bar.. un club.

si decid sa intru.

inauntru, un grup de oameni care pareau ca se cunosc toti intre ei si ma gandesc ca am dat peste o nunta sau vreun alt fel de petrecere privata. ma duc la bar, intreb.. ei spun ca nu.. cer un pahar de vin.. ma duc la masa.. astept.

peste vreo 10 minute apare barmanul – un barbat zdravan cu alura christica si de varsta apropiata cu a Lui.. par lung, blond, prins in coada la spate.. barba, mustata si ochi albastri.. imi spune: “noi avem cana, nu pahar.. si, prietene, aici e crasma.. se comanda la bar!“. imi ia cateva secunde sa ma scutur de agresivitatea tonului.. ma intorc la gandurile mele si la Joplin. Vinul e fiert, cu scortisoara.. cred ca si cuisoare.. am niste pliculete de zahar alaturi si o lingurita de plastic care nu ajunge pana la fundul canii.. il beau neindulcit.. doar fierbinte si aromat.. asteptand zaharul care avea sa se scurga o data cu ultimele inghitituri.

dupa 10 minute.. vine barmanul si se asaza la masa mea.. sa vorbim.. isi cere scuze pentru interventia in forta de adineaori.. vin si prietenii lui, doua fete si inca un tip. toata lumea reasonably intoxicated si cu o sticla de whisky pe jumatate plina.. care a devenit pe jumatate goala din momentul in care au inceput a ma cinsti si pe mine.

vorbim despre tot felul de lucruri.. mi-au dat sa mananc pizza si inca un pahar de whisky.

si la un moment dat.. barmanul incepe a se plange ca nimeni nu vrea sa faca un scanderberg cu el.. galant, ma ofer si pun cotul pe masa. Aproape jignit, imi face semn sa mergem in cealalta camera a barului.. aprinde lumina si trage de langa perete o masa profesionista, cu manere pentru mana libera si pernute detasabile pentru sprijinit cotul. Ne inclestam mainile si.. chiar in momentul in care ii cuprindeam pumnul cu degetele, imi spune ca la masa aceea opt oameni si-au fracturat bratele.. noroc ca nu sunt chirurg, mai apuc sa-mi spun.. si incepem..

nu voi detalia.. pe scurt, am primit o lectie despre metodologia si tehnica scanderberg-ului in care.. am aflat, secretul este sa-l tragi spre tine pe celalalt, nu sa incerci sa-l dobori. si mai e ceva: trebuie sa-i cuprinzi mana adversarului cat mai strans cu degetele.. ai degete foarte bune de scanderberg, ma lauda el.. si eu ma uit pentru prima data admirativ la degetele mele .

in final, imi spune.. stii, am stat, intr-o seara ca asta.. si mi-au venit multe cuvinte in cap.. si, la sfarsit, am ramas doar cu unul..

care?

“bucurie”

si ce ai facut dupa?

am construit o cabana la munte, barul asta, o fundatie.. prieteni..

si ce faceai inainte?

bateam oameni!

… pauza de inghitit in sec din partea mea. si ce te-a ajutat sa faci aceasta schimbare?

nu stiu.. chiar nu stiu. as putea spune ca m-au ajutat parintii.. ca am avut noroc.. adevarul e ca nu stiu. chiar nu stiu.

si ne-am intors.. si am mai baut un pic si ma gandeam ca asta este insasi definitia momentului de gratie, de iluminare.. dupa care ei s-au dus sa joace fusball si eu am plecat spre casa. am lasat 20 de lei pentru bautura.. si manusile mele de la h&m fara degete, pentru ca mi le-a cerut.. si pentru ca in crearea intimitatii, pretul nu este in bani.. pretul este o pierdere. o pierdere de sine.. din sine, pentru a face loc la altceva care vine din alta parte.. din alte parti.

***

azi am citit ca niste oameni s-au scandalizat la o piesa de teatru despre un isus modern, homosexual. poate ca asteptarile noastre despre a doua venire sunt eronate. poate ca a doua venire este orice venire. in contact. cu un om. in contact strans. ca la scanderberg.

“Life is like an ever-rolling wheel / And everyday is the right one“

mumon gensen (1390) – japanese death poems written by zen monks and haiku poets on the verge of death

For what after all is the sense of banality, or the ironic perspective, if not two of the sturdier defenses the adult ego deploys to keep from being overwhelmed – by our emotions, certainly, but perhaps also by our senses, which are liable at any time to astonish us with news of the sheer wonder of the world.

Michael Pollan, How to change your mind. The new science of psychedelics.

Există un deficit de tratamente farmacologice pentru adictii. Cu exceptia substitutelor de opiacee sau de nicotină, a naltrexonei și disulfiramului în alcoolism, tratamentul dependențelor este în primul rând unul psihoterapeutic. Chiar și rezultatele promițătoare ale psihedelicelor în tratamentul dependențelor se petrec de fapt în cadrul unor ședințe psihoterapeutice asistate de medicație, mai degrabă decât după modelul clasic al scrierii unei rețete. De aceea, mai mult decât în alte subspecialități ale psihiatriei, în adictologie psihoterapia este regină.

• prezentare susținută în cadrul congresului No Addict, Iași, 2020.

Titlul acestei prezentări este voit provocator, a vorbi și a tăcea excluzându-se reciproc. Asta dacă nu luăm în considerare faptul că multe lucruri se comunică dincolo de cuvinte. Dar nu despre limbajul și comunicarea non-verbală aș dori să vorbesc astăzi. Mai degrabă, aș dori să vă provoc la un exercițiu de reflecție cu privire la posibilitatea (de neimaginat pentru unii) ca terapeutul să tacă. Poate că în alte arii ale psihoterapiei, tăcerea psihoterapeutului ar putea fi încuviințată, dar în intervențiile psihoterapeutice în adicții, cum ar putea să se întâmple așa ceva? Oamenii cu dependențe vin la noi pentru răspunsuri, membrii familiilor acestora ne abordează pentru îndrumare, toată practica de inspirație cognitiv-comportamentală ne-a dotat cu unelte și instrumente pe care ar trebui să i le comunicăm pacientului, să-l învățăm să “pescuiască” singur în apele tulburi ale propriilor pulsiuni de a consuma, de a recădea. Cum să taci când toți vin să le vorbești?

În urmă cu câțiva ani, țineam un curs despre psihoterapia dependențelor pentru studenții unei școli de psihoterapie. Erau cu toții oameni tineri, foarte inteligenți și absorbiseră cu încredere toate informațiile despre teoriile apariției și dezvoltării bolilor psihice, despre strategii și scheme de intervenție. Cu tot acest bagaj de cunoștințe, în momentul când îi invitam în scaunul de terapeut în cadrul jocului de rol, o teamă teribilă venea peste ei: Și acum, ce spun? Pe de o parte, fiecare avea ideea că trebuie să aibă un răspuns pregătit, cu cât mai clever, mai pătrunzător, mai inspirat, cu atât mai bine. Pe de altă parte, niciunul nu putea să conceapă posibilitatea de a nu spune nimic. Liniștea era cea mai înspăimântătoare posibilitate, liniștea care era probabil asimilată neștiinței, blocării, lipsei de resurse și de idei, eșecului, poate chiar lipsei de inteligență și de pregătire.

Se spune că una din primele paciente ale doctorului Freud l-ar fi apostrofat pe tânărul practician că vorbește prea mult și că nu poate din cauza verbozității lui să-și audă propriile gânduri. Tăcerea psihoterapeutului a devenit astfel sinonimă cu practica psihanalizei. Dar cum aproape nimeni nu mai este psihanalist în zilele noastre, nu apare pericolul să aruncăm bebelușul o dată cu apa de îmbăiat? Liniștea, un atribut esențial și căutat al spațiului pe care oamenii îl populează, nu poate fi un atribut al unei școli psihoterapeutice, ci o calitate și un element ale relației care se stabilește în cabinetul de psihoterapie.  

În urmă cu aproape zece ani, pe vremea când lucram în spitalul de psihiatrie, mi s-a repartizat un pacient al cărui diagnostic la internare era legat de consumul de alcool. L-am invitat în cabinet, i-am oferit un scaun în fața biroului și am așteptat. În spatele său, doi colegi în primul an de rezidențiat, abia intrați în lumea psihiatriei de spital, așteptau cu nerăbdare, îmi imaginez, interacțiunea. Timp de 50 de minute pacientul nu a scos absolut niciun cuvânt. Colegii rezidenți, au plecat după ceva timp să-și termine foile și alte treburi clinice în timp ce eu am rămas în contact cu această prezență tăcută. Nu era o tăcere absentă, detașată de realitate. O simțeam foarte puternic, era o tăcere ostilă. Omul acela ura că se află acolo și probabil mă ura și pe mine. La sfârșit, am spus singurele cuvinte din acea întâlnire – timpul s-a terminat! – omul s-a ridicat și a ieșit. La puțin timp, s-a externat. Nu am niciun indiciu despre cum a receptat el acel eveniment. Pentru mine, însă, a reprezentat o experiență extremă a tăcerii, un antrenament extrem, dacă vreți, pentru tăceri mai puțin opresive și mai productive în cabinetul de psihoterapie din ambulator. Spitalul este, într-adevăr, o probă de foc și o școală de neînlocuit pentru un practician. 

Cu unele excepții, parcursul unei prime întâlniri în cabinetul de psihoterapie cu o persoană care vine pentru o problemă legată de o dependență se petrece astfel: persoana formulează destul de repede problema cu care se confruntă – alcoolul, jocurile de noroc, droguri, etc. Oferă unele date de context (cine l-a recomandat, cu ce s-a confruntat în ultima perioadă ca urmare a comportamentului de consum), după care se oprește. Din punctul său de vedere, el și-a făcut datoria, a venit, și-a recunoscut problema. Acum așteaptă ca eu să-i spun ce să facă. Să se lase, evident (nu asta recomandă toți doctorii?), dar cum? Când se întâmplă să amintesc oamenilorcă sunt un fost consumator dependent de nicotină și că sunt în prezent abstinent, invariabil, prima întrebare este – și cum te-ai lăsat? Este probabil în firea noastră să căutăm scurtături, soluții gata probate, fără efortul de a mai defini problema. Ori, în experiența mea, două lucruri sunt valabile fără excepție în adicție:

1. Nu există 2 dependențe la fel, deci nimeni nu poate să-ți ofere din soluțiile sale
2. Soluția se găsește tocmai în încercarea de a defini problema – a gândi despre mecanismele propriei adicții este ceea ce te eliberează de puterea ei.

(Cunosc povești despre oameni care au realizat o schimbare bruscă, oprindu-se peste noapte din fumat sau din băut. În opinia mea, aceștia au făcut schimbarea fie ca urmare a unui proces mai mult sau mai puțin asumat și conștientizat de auto-reflecție sau de auto-terapie, fie sunt în situația fiarei sălbatice care, prinzându-și piciorul în capcană, își auto-amputează membrul captiv și se eliberează cu prețul schilodirii.)

Așadar, când persoana aflată în cabinet așteaptă ca eu să-i spun ce să facă, tac nu pentru că vreau să fiu interesant sau să creez tensiune, ci pur și simplu pentru că nu știu. Este puțin probabil să repet experiența de la spital și să tac până la capăt – dau din cap, aștept, eventual spun ceva cum ar fi – Se pare că așteptați ceva de la mine. Terapia începe din acel moment de ușoară confuzie și de realizare a pacientului că nimic nu este pre-știut.

Liniștea nu trebuie sa fie neapărat reținerea de la cuvânt a terapeutului, ea poate lua forma reținerii de la soluții, de la îndemnuri (Hai că poți!), de la apostrofări, judecăți, superiorități. Liniștea poate lua forma apelativului dumneavoastră, chiar dacă în fața ta stă un puști de 15 ani care crede că marijuana este răspunsul la toate problemele lumii. Liniștea poate fi atunci când, după o lungă listă de nenorociri cauzate de alcool, care ar fi de ajuns să facă orice om așa zis normal să nu mai pună vreodată gura pe pahar, să te uiți fără să clipești la persoana din fața ta și să întrebi – și ce doriți să faceți în legătură cu această situație? Sunt conștient că poate lărgesc nepermis de mult sensul cuvântului liniște, dar o fac referindu-mă la acea parte din noi, cei care lucrăm în acest domeniu, acea parte din noi așadar care crede că știe și vrea să le împărtășească și altora (nu doar în cabinet, dar și în ziare, la televizor) din înțelepciunea sa. Acea parte trebuie să învețe să tacă.

Liniștea pe care terapeutul o construiește în cabinetul său devine un model pentru pacientul care vrea să-și recâștige capacitatea de a construi liniștea în propriul cap. Mintea unui consumator dependent nu tace aproape niciodată. Mulți dintre ei consumă tocmai pentru a reuși să facă liniște în propriul cap – să poată dormi, să se poată relaxa, să poată auzi lumea din jur fără constantul asalt al propriilor gânduri și ruminații. Nu de tânărul care vă va descrie primul său contact cu un drog oarecare ca fiind foarte tare, o mie de orgasme, etc.. să vă îngrijorați. Ci de cel care vă va spune că după ce a consumat, pentru prima oară în viața lui a simțit că s-a făcut liniște în jurul său.

De asemenea, liniștea pe care terapeutul o construiește în cabinetul său permite pacientului să trăiască experiența plictiselii. Este un lucru bine știut că plictiseala este una din situațiile cele mai frecvente care determină recăderea. Adam Philips, într-un eseu despre plictis, definește această trăire ca așteptarea unei dorințe. Copilul, dacă este lăsat, întâlnește plictiseala și aceasta îl obligă să se uite înăuntrul său pentru a genera dorințe noi – astfel se naște imaginația, capacitatea de simbolizare, creativitatea și nevoia de a te lipi de ceilalți. Copilul care trăieșe experiența unui mediu de abuz – fie un abuz prin prea puțin, fie un abuz prin prea mult – nu ajunge, din păcate pentru el, să se plictisească. Plictiseala este un lux pentru copilul aflat mereu la pândă, așteptând pericole. Plictiseala este o pedeapsă pentru copilul părinților a căror avere le permite să cumpere noi metode de distracție și de distragere. Astfel, fie prinț, fie cerșetor, copilul devine o păpușă cu cheie, o cheie pe care cineva o întoarce aruncând mereu către el stimuli, un creier hiperactiv care trăiește într-o realitate hiper-reală.

În final, aș dori să mai fac o ultimă conexiune la liniște. Într-o corespondență (1950), Bill Willson, întemeietorul mișcării Alcoolicilor Anonimi, afirma că există o strânsă legătură între formula sa de întâlniri ale alcoolicilor și mișcarea Quack-erilor, o sectă protestantă creștină cunoscută în primul rând pentru o practică unică – membrii săi se reunesc în cadrul unor întâlniri unde toți sunt egali și toți stau împreună în liniște, așteptând ca ceva dincolo de ei sau dinlăuntrul lor, spiritul divin să-i spunem, să-i miște să spună ceva.

Psihoterapia dependențelor trebuie, fără doar și poate, să fie mai mult decât o așteptare a spiritului lui ”God-ot”. Există un loc pentru interviul motivațional și pentru instrumentele cognitiv-comportamentale. Dar nimic nu se va mișca în absența acelei liniști în care se poate începe a se discerne mișcarea lăuntrică. Așa că închei cu acest îndemn către colegii aflați la început de drum sau cei care se tem că nu au ce să le spună pacienților care așteaptă de la ei să spună ceva, să le ofere o soluție – data viitoare când vă aflați în această situație, tăceți fără teamă și fără de rușine! Așteptați, observați ce se întâmplă. Și poate unul dintre voi, terapeut sau pacient, se va simți mișcat să spună ceva. Porniți de acolo!